Victoria (1819-1901), regină a Marii Britanii şi a Irlandei (1837-1901). Domnia Victoriei, cea mai lungă din istoria Angliei (64 de ani), a coincis cu apogeul puterii naţionale.

Domnia reginei Victoria a Marii Britanii este considerată un model de succes politic şi de mulţumire naţională. Având doar 18 ani când a urcat pe tron, Victoria a domnit aproape 64 de ani – de la 20 iunie 1857 până la moartea ei, la 22 ianuarie 1901. Deşi puterea ei era în mare parte simbolică, în timpul domniei ei Marea Britanie a devenit cea mai mare putere a lumii în secolul al XIX-lea. În 1876 a fost încoronată Împărăteasă a Indiei, titlu ce simboliza vastele posesiuni coloniale ale Marii Britanii; se spunea că pe vremea reginei Victoria în Imperiul Britanic soarele nu apunea niciodată.

Tânăra Victoria a fost pentru scurt timp Împărăteasa Germaniei, dar fiul ei, Wilhelm al II-lea, a fost Kaiserul german din Primul Război Mondial. Prin căsătoriile celorlalţi copii ai ei, regina Victoria a devenit bunica ultimei ţarine a Rusiei, Alexandra, şi a soţiilor regilor Norvegiei, României, Suediei şi Spaniei. Primul născut şi succesorul ei, Eduard al VII-lea, a fost străbunicul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Primii ani ai domniei. Fiica a lui Eduard duce de Kent si a Victoriei Maria Luisa de Saxa-Coburg-Saalfeld, i-a urmat la tron lui William IV şi a redat vigoare şi popularitate instituţiei monarhice, compromisă în diferite scandaluri, datorită şi unei exemplare vieţi de familie ca şi devotamentului faţă de ţară. La trei ani după ce a devenit regină, Victoria s-a căsătorit cu vărul ei primar, Albert de Saxa-Coburg-Gotha. S-au căsătorit din dragoste,  În afară de Leopold II (unchiul său şi rege al belgienilor) şi de lord Melbourne (prim-ministru whig din 1835 până în 1841), Victoria a mai fost îndrumată la început de soţul său, Albert de Saxa-Coburg, pe care regina l-a numit, în 1857, prinţ consort. Victoria scria că se simţea „paralizată“ când soţul ei era departe. I-a dăruit nouă copii şi a suferit îngrozitor când el a murit în 1861, în al 22-lea an de căsnicie. Înainte de a muri, prinţul Albert a căsătorit-o pe fiica lor cea mare, Victoria, cu prinţul moştenitor al Prusiei, Frederic, instituind astfel o politică matrimonială care va face din văduva lui „bunica Europei“.

În 1861, moartea prematură a lui Albert (cu care a avut nouă copii) a tulburat-o pe regină, care a refuzat timp de peste un deceniu să mai apară în public.

Stilul de guvernare. Victoria şi-a exercitat prerogativele de suverană în acord cu evoluţia istorică a monarhiei constituţionale din secolul XIX, folosindu-se de dreptul său de a sfătui, dar lăsând decizia politică pe seama şefilor săi de guvern. După ce, în tinereţe, simpatizase cu whigs, mai târziu şi-a manifestat preferinţa pentru tories, chiar dacă, în deciziile sale, ponderea decisivă au avut-o preferinţele pentru anumite persoane: a nutrit, într-adevăr, simpatie pentru demnitarii whigs Melbourne şi Granville şi pentru tory-ul Disraeli (care i-a oferit titulul de împărăteasă a Indiei), şi i-a detestat pe whig-ul Palmerston şi pe liberalul Gladstone. Îndelungata sa domnie i-a dat, în cele din urmă, o experienţă pe care n-o mai putea avea nici un alt lider politic. Dacă în politica internă şi-a propus să susţină moralitatea şi o anumită toleranţă religioasă, în politica externă a încercat să joace un rol mai activ, punând în valoare tendinţele sale filogermane şi filoaustrice şi sprijinind hotărât extinderea imperiului colonial britanic.

Epoca victoriană. Domnia îndelungată a Victoriei a reprezentat o epocă de aur în istoria britanică: primatul industrial, comercial şi financiar al Marii Britanii au permis obţinerea unei prosperităţi în rândul tuturor claselor sociale, cu o creştere de 50% a salariilor reale; la progresul economic s-a adăugat cel politic, prin introducerea, în 1884, a sufragiului masculin, de fapt, universal. Deţinând un rol hegemonic pe plan internaţional, cu excepţia războiului din Crimeea (1854-1856), Marea Britanie n-a participat, în timpul domniei ei, la nici un alt război din Europa. Încă din 1867, prin acordarea pentru Canada a statutului de dominion, a făcut primul pas către trasformarea celui mai vast imperiu colonial din lume într-o comunitate de state autonome. Din punct de vedere cultural, domnia Victoriei a făcut din Marea Britanie ţara cu cele mai înalte virtuţi civice si morale, manifestate, uneori, într-o manieră rigidă care a făcut să se vorbească despre o “moralitate victoriană”.

sursa: Enciclopedie de istorie universală, DeAgostini, Ed. All Educational, Bucureşti, 2003