Un peisaj mult diferit faţă de cel imaginat. Majoritatea dintre noi, atât studenţi cât şi profesori, ne-am pierdut, pe parcursul celor 10 ani, entuziasmul.

Spre surprinderea mea, colegii care au plecat şi s-au realizat în afara ţării, scăpaţi de griji finanaciare şi de ţesătura complicată ca o pânză de păianjen, a societăţii româneşti, nu arătau de loc fericiţi. Dimpotrivă, ei au vărsat cele mai multe lacrimi.

Un profesor ne-a mărturisit, cu mare dezamăgire, că studenţii de azi sunt cu totul diferiţi de cum eram noi. Comparaţia a fost în felul următor: cel mai slab din seria voastră ar fi astăzi şef de promoţie.

Una dintre colege a întrebat, în amfiteatru, dacă cineva, dintre noi, ar putea defini fericirea. Au fost câteva încercări de răspuns, printre care şi a mea. Cred că e o amăgire să privim spre veşnice orizonturi şi să pierdem din vedere ce avem în imediata noastră apropiere. S-ar putea să descoperim chiar lângă noi tot ce avem nevoie: natură, oameni frumoşi, oportunităţi... Tristeţea intră doar dacă noi o invităm!

Pot spune că a fost o întâlnire de oameni care se străduiau să zâmbească.