Constituția din 1938 a fost constituția României care a fost în vigoare pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. A fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Constituția din 1938 se întemeia pe critica regimului de partide și pe doctrina corporatismului.

Contextul

După moartea regelui Ferdinand, sub domnia căruia fusese promulgată Constituția democratică din 1923, noul monarh a devenit Regele Mihai, minor la acea vreme. Astfel, funcția de șef al statului era îndeplinită în numele său de o regență, care nu a reușit să se ridice la înălțimea pe care o impuneau problemele vieții politice românești. În aceste condiții, prințul Carol s-a întors ilegal din străinătate, îndepărtându-și fiul de pe tron și preluând funcția de suveran.

Domnia lui Carol al II-lea a fost de rău augur pentru sistemul democratic, partidele politice fiind compromise treptat de noul rege, care susținând facțiuni minoritate din cadrul partidelor a condus la slăbirea acestora. În prima parte a anului 1938 a profitat de ocazie pentru a da lovitura de stat care a inaugurat așa-zisa dictatură regală. L-a demis pe prim-ministrul Octavian Goga, numind pe 10/11 februarie un guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Politicianul Constantin Argetoianu, un apropiat al regelui Carol, scria în memoriile sale despre ziua de 10 februarie 1938:

„Urdăreanu a început prin a-mi explica că Regele îl trimisese la mine fiindcă nu putea convoca „șefii de partide” pentru a-i consulta asupra răsturnării regimului de partide, dar că ținea să mă pună la curent cu hotărârile Majestății Sale. Dealtminteri, Majestatea Sa n-a avut această delicată atenție  — spunea dl. Mare Șambelan  — decât pentru mine și pentru dl Iorga (Neculai). M-am arătat foarte măgulit și am ascultat mai departe. Urdăreanu mi-a expus atunci tot planul Regelui: suspendarea și revizuirea Constituției (prin decret), suprimarea tuturor alegerilor, și chiar înainte de promulgarea noii Constituții  — suspendarea inamovibilității magistraturii, a statutului funcționarilor, a activității partidelor și „punerea la punct” a presei. Măsuri energice pentru depolitizarea administrației și pentru moralizarea vieții publice vor fi luate imediat ca să se taie iarba sub picioare curentului ce împinge lumea spre Garda de Fier.”

Textul noii constituții a fost aprobat de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938. Pe 24 februarie a fost supus unui plebiscit: la vot s-au prezentat un număr de 4.303.064 de cetățeni, din care 4.297.221 au votat pentru și 5.843 (0,13%) s-au opus. Astfel noua constituție a fost promulgată la 27 februarie 1938.

Fiindcă Constituția din 1938 era un document mai puțin democratic decât cea din 1923 (fiind elaborată sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 August 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Din punct de vedere juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut, prin șantaj și amenințare cu forța, semnătura Regelui pe un act nelegal de abdicare. În aceeași seară, printr-o ședință măsluită a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „desființând” (sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare. A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Constituției totalitare a Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948.