Strada Franceză face parte din reţeaua uliţelor vechi ale Bucureştiului. De-a lungul timpului a avut mai multe denumiri: prima dată este menţionată într-un document din 1659, sub denumirea de uliţa cea domnească; pe planul din 1789 apare cu denumirea de Uliţa Işlicarilor, nume pe care-l va purta până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când numele ei va deveni uliţa franţuzească; din 1878 se va numi Strada Carol I, până în 1949, când va fi schimbat în 30 Decembrie; în perioada 1990-2006 s-a numit Strada Iuliu Maniu, iar din anul 2007 a redevenit Strada Franceză. Probabil că podirea ei s-a făcut odată cu cea a Podului Mogoşoaiei şi a altor uliţe din actualul centru istoric, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. La sfârşitul secolului al XIX-lea sunt iniţiate cele mai ample lucrări edilitare, care vor schimba aspectul medieval al străzii (introducerea canalizării şi alinierea fronturilor de clădiri, pavarea şi construirea Palatului Poştei).
Pe toată lungimea străzii Franceze a fost realizată, în perioada aprilie-mai 2007, o decapare mecanică ce avea rolul de a îndepărta asfaltul (unde era prezent), o şapă de beton (în unele locuri armată) şi stratul suport pentru cele două componente anterioare. Pe măsura decapării mecanice şi a efectuării săpăturilor arheologice, s-a constatat că perimetrul străzii Franceze a fost supus, mai ales din ultima treime a secolului al XIX-lea, unui proces amplu de introducere a utilităţilor specific orăşeneşti: în primul rând canalizare şi alimentare cu apă potabilă, apoi nenumărate magistrale electrice, telefonice, de gaze naturale. Şanţurile pentru toate aceste reţele a afectat grav situl arheologic. Cel mai amplu proces a fost reprezentat de sistematizarea verticală a străzii, iniţiat în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, şi reprezentat de aducerea unor soluri argiloase, cu rare intruziuni de cărămizi şi mortar. În acest nivel de pământ purtat, cu o grosime de aproximativ 0,70 - 0,90 m, a fost săpată şi apoi construită reţeaua magistrală de canalizare, cu o lăţime de aproximativ 2,20 m. Un alt aspect a fost acela al modificării pantei terenului la sfârşitul secolului al XIX-lea. Până la acea vreme, panta naturală era mai accentuată (de la vest la est), faţă de cea actuală. Astfel, terenul pe care au fost realizate construcţiile medievale între biserica Sf. Dumitru şi capătul de vest al străzii (până la intersecţia cu actuala Cale a Victoriei), era mult mai ridicat. Procesul de sistematizare verticală a implicat în acest perimetru o decapare a terenului, până sub nivelul de construire a clădirilor anexe ale hanului Constantin-Vodă, astfel că nu a mai putut fi recuperat nivelul de călcare-podire al Uliţei Işlicarilor. De la biserica Sf. Dumitru până la intersecţia cu strada Şelari, nivelul de călcare a fost ridicat, astfel că uliţa de lemn a Işlicarilor a fost surprinsă în toate săpăturile.
Au mai fost efectuate cercetări arheologice la intersecţia Căii Victoriei cu Strada Franceză, cînd a fost cercetată aripă de vest a Hanului Constantin Vodă precum şi pe latura nordică a bisericii Sf. Dumitru
Reper
Situl Străzii Franceze se desfăşoara de-a lungul întregii artere care porneşte din strada Halelor şi Piaţa Sfântul Anton la est şi ajunge la bulevardul Calea Victoriei la vest.