Geofitele sunt plante cu structuri de stocare subterane, ale căror organe aeriene în condiţii nefavorabile se usucă, organele subterane supravieţuind în pământ.  Organele subterane de stocate sunt n de mai multe tipuri: bulbi, rizomi, tuberculi, s.a. Cele utilizate pentru hrană pot fi numite în mod generic legume rădăcinoase.

Organele subterane sunt de fapt o formă de adaptare a plantelor, fie în regiunile reci, pentru iernare, fie în cele secetoase, pentru a supravieţui. Rezerva de hrană depozitată este adesea folosită în perioada de înflorire şi este refăcută prin intermediul frunzelor, înainte ca acestea să se îngălbenească. Funcţia primară a acestor structuri este să depoziteze rezerve nutritive pentru a asigura supravieţuirea plantei.

Geofitele ce nu rezistă iernii trebuie plantate în fiecare primăvară, scose din pământ toamna şi păstrate în adăposturi ferite de îngheţ. Perioada de creştere şi înflorire diferă de la cele rezistente la ger la cele sensibile. Aceste perioade sunt urmate de o alta, de repaus, în care ele pot supravieţui fără nutrienţi sau umezeală. În acest sens ele sunt perene. Repausul se petrece şi el diferit: iarna, la cele care nu rezistă la frig, astfel că toamna se scot din sol sau în cursul verii, la cele care sunt rezistente la îngheţ, ele rămânând în sol şi în anotimpul rece.

TIPURI de ORGANE DE STOCARE

În perioada de repaus, trebuie să recunoaştem că aspectul lor este puţin ciudat. Multe sunt rotunde, amintind de usturoi sau de ceapă, alţii arată ca nişte beţe. Câteva sunt tari ca piatra, pe când altele sunt mai degrabă moi.  au un aspect mat, lucitor, zbârcit sau neted.
Geofitele, numite generic plante bulboase, sunt de fapt divizate în cinci categorii: adevăraţii bulbi, tuberobulbii, tuberculii, rizomii şi rădăcinile tuberizate.  putem adăuga aici şi a şasea categorie de plante, cu structură de stocare, prezentând îngroşarea axei hipocotile.

BULBII stocheză hrana în înveliş 

Bulbul este o tulpină subterană modificată ce conţine un embrion complet al viitoarei plante. Mai precis, bulbul are patru părţi principale. Conţine un disc bazal cărnos, din care cresc rădăcinile, iar la partea lui superioară tunicile cărnoase, înconjurând un mugure floral pentru anul în curs. Câţiva muguraşi laterali, de înlocuire, aflaţi în stadii diferite de dezvoltare, pentru înflorire în anii viitori sunt şi ei protejaţi şi hrăniţi de tunicile cărnoase.

Bulbii pot fi divizaţi în bulbi tunicaţi şi bulbi solzoşi. La bulbii tunicaţi, tunicile cărnoase se acoperă complet unele pe altele, iar la exterior, ultima dintre ele este uscată şi subţire ca o foiţă, uşor de îndepărtat, de obicei de culoare maro. Ea protejează tunicile cărnoase de uscăciune şi agresiuni mecanice. Câteva exemple de bulbi tunicaţi ar fi: lalelele, narcisele, zambilele şi ceapa. Lalelele şi narcisele au în mod normal tunici maro, în timp ce zambilele au tunici purpurii sau albe, în funcţie de culoarea florii.

Bulbii tunicaţi îşi produc sistemul de rădăcini anual, din discul cărnos bazal. Rădăcinile apar imediat după plantarea bulbului. Ele ancorează planta, ajută la prelevarea de apă şi nutrienţi şi produc anumiţi hormoni ce sunt importanţi pentru creşterea plantei. Rădăcinile durează un sezon şi apoi mor. În domeniul producţiei industriale de bulbi, aceştia sunt dezgropaţi şi stocaţi imediat după moartea rădăcinilor. Este important să nu se taie frunzele până când acestea nu mor în mod natural. Frunzele ajută bulbul să înflorească anul următor. Chiar dacă floarea s-a format deja în interiorul bulbului, ea nu va creşte în sus până când o perioadă de iarnă nu îi va întrerupe repausul şi va iniţia sistemul de elongare.

Bulbii netunicaţi (solzoşi) au şi ei un disc bazal la care sunt ataşaţi solzii cărnoşi şi rădăcinile perene. Bulbii solzoşi, cum ar fi cei de crin, au un sistem de rădăcini permanente ce persistă mai mulţi ani. În plus, tunicile cărnoase sunt sub formă de solzi şi, nefiind protejate de o tunică exterioară, tind să se deshidrateze uşor. Iernarea şi pregătirea bulbilor netunicaţi este, de aceea, mai complicată. Crinii trebuie dezgropaţi îngrijit, pentru a evita afectarea sistemului delicat de rădăcini perene şi trebuie împachetaţi în muşchi de turbă moale sau materiale similare şi menţinuţi la o temperatură relativ scăzută pentru a preveni uscarea frunzelor solzoase şi a rădăcinilor perene, înainte de a fi transplantaţi. Din cauza acestor proceduri speciale şi necesare, bulbii netunicaţi sunt mult mai scumpi decât bulbii tunicaţi.

Bulbii se reproduc singuri, formând bulbili din muguraşii laterali. Bulbilii pot fi separaţi de bulbul mamă şi crescuţi în continuare până când sunt suficient de mari să înflorească. Bulbilii formaţi se dezvoltă diferit, astfel încât unii ajung la maturitate într-o singură perioadă de vegetaţie, alţii după 2 sau chiar 3 ani, când devin ei înşişi plante-mamă, formând în jurul lor alţi bulbili.

Unele specii bulboase de flori au proprietatea de a forma bulbişori pe tulpinile aeriene. Aceştia se desprind uşor când ajung la un anumit grad de coacere, astfel încât se pot recolta şi semăna în pepinieră, unde după 2-3 ani ating dimensiunile bulbilor maturi.
Câteva specii de bulbi se pot multiplica prin auto-polenizare şi aruncarea de seminţe.

Există şi câteva metode de a provoca formarea unui număr mai mare de bulbili. Una dintre ele constă în îndepărtarea florilor imediat după apariţia lor, unele specii tinzând să-şi asigure multiplicarea pe cale vegetativă. În unele cazuri, stimularea apariţiei de noi bulbili se face prin secţionarea completă a bulbilor. De exemplu, la unele specii de crin, bulbul se taie longitudinal, în mai multe părţi, astfel ca fiecare dintre ele să aibă şi o porţiune de disc. În jurul discului tăiat se formează o mulţime de bulbili. Tăierea bulbilor la aceste specii se practică în mod obişnuit după 8 săptămâni de la înflorire.

TUBEROBULBII se multiplică rapid

Tuberobulbul este un bulb modificat, care în loc de tunici cărnoase specifice, are numai la exterior 1-2 foiţe subţiri de protecţie, miezul tuberobulbului fiind dintr-un ţesut parenchimatos mare, bogat în substanţe de rezervă. La partea inferioară, rădăcinile sunt prinse într-un disc bazal. De obicei scurţi şi rotunzi, tuberobulbii sunt, câteodată, aplatizaţi la vârf, şi concavi la bază. Au un sistem de rădăcini nepersistente, ce trăieşte numai un sezon. Aceste rădăcini se regenerează toamna, imediat după plantare, ancorând planta.

Exemplele de plante care se dezvoltă din tuberobulbi includ gladiolele, crocusul, frezia sau ixia. Unele specii, pe partea superioară a tuberobulbului au muguri, din care se formează în cursul perioadei de vegetaţie, tijele florale, iar la baza acestora noi tuberobulbi. Unul sau chiar doi tuberobulbi se formează deasupra celui vechi, înlocuindu-l. În afară de aceştia, în jurul discului bazal apar, din alţi muguri, numeroşi tuberobulbli, care ajung la maturitatea de înflorire numai în anii următori. La câteva specii, tuberobulbii se formează în vârful unor stoloni. Lungimea stolonilor este diferită (la gladiole şi frezia, ei sunt foarte scurţi).
Aceşti tuberobulbili de mărimea unui bob de mazăre se formează anual, la unele specii în număr considerabil: 20-40. Ei ajung să înflorească după 2-4 ani, în funcţie de specie şi de mărimea lor.
Obţinerea tuberobulbilor floriferi în cantitate mai mare sau în timp mai scurt se poate provoca prin diverse metode. Una dintre ele constă într-o hrănire mai abundentă a plantelor şi înlăturarea florilor şi a inflorescenţelor. La gladiole, de exemplu, se recomandă plantarea bulbilor cu vârful în jos. În acest caz, 80% din plante formează tije florale cu 3-4 bulbi. Folosind însă acestă metodă, se întârzâie înfloritul cu 5-7 zile. Întrucât tuberobulbul îşi foloseşte rezerva de hrană pentru formarea frunzelor, florilor şi noilor tuberobulbi şi tuberobulbili, energia lui este epuizată şi apoi, virtual dispare, de obicei într-un sezon. Creşterea din următorul an se datorează unuia sau ai multor noi tuberobulbi bine dezvoltaţi.

TUBERCULII se divizează uşor

Tuberculii se deosebesc de bulbi şi de tuberobulbi prin lipsa discului bazal de la care se dezvoltă rădăcinile şi prin lipsa tunicii protectoare. Tuberculii propriu-zişi se întâlnesc mai puţin la plantele floricole. Exemple de plante ce se dezvoltă din tuberculi includ caladium, oxalis şi comunul cartof. De obicei au formă rotunjită şi consistenţă cărnoasă. Sunt acoperiţi de muguri, mai ales la partea superioară, numiţi ochi, din care se dezvoltă noile plante. Bucăţi de tubercul ce conţin cel puţin un ochi se pot folosi pentru înmulţire.
 

RIZOMII cresc orizontal

Alte plante cum ar fi canna, irisul, lăcrimioara cresc din rizomi. Rizomuleste o formaţiune asemănătoare tuberculului, o tulpină subterană târâtoare, mai îngroşată, care poartă în vârf sau lateral mai mulţi muguri din care apar părţile aeriene. Rizomii se reproduc dispersându-se orizontal, subteran sau la suprafaţa solului. La unele plante, acest tip de structură rădăcinoasă poate fi invazivă. Pe măsură ce se maturizează, părţile vechi devin lemnoase, producând mai puţine tulpini. Se plantează imediat sub suprafaţa solului, spre deosebire de bulbi sau tuberobulbi, ce trebuie plantaţi mai adânc, pentru protecţie.

 

RĂDĂCINILE TUBERIZATE sunt rădăcini metamorfozate

Rădăcina tuberizată este o structură rădăcinoasă, mai specială, deosebindu-se de cele obişnuite prin rezerva de nutrienţi care o stochează. Rădăcina prezină din acest motiv nişte îngroşări de forma tuberculilor, de multe ori, alungite. Ea este însă numai un organ de rezervă, care nu reproduce planta. Pe măsură ce se maturizează, produce noi muguri, deasupra pământului. Înmulţirea este posibilă, prin divizare, numai dacă la acestă rădăcină tuberizată există porţiuni din partea aeriană (tulpina) purtătoare de muguri. Exemple de plante din această categorie: dalia, asparagus. Acestea sunt plantate chiar sub nivelul solului.

O altă serie de plante ca Cyclamenul, Begonia tuberhybrida, Gloxinia şi altele, prezintă îngroşarea axei hipocotile, aparent de forma unor tuberculi şi din acest motiv sunt considerate tot plante cu tuberculi, care pot fi înmulţite prin secţionarea acestora. Porţiunile secţionate trebuie să aibă câţiva muguri din partea superioară (la colet) a aşa-zisului tubercul.

STARTEGIILE DE SUPRAVIEŢUIRE DIFERĂ

Plantele crescute din bulbi sau tuberobulbi suportă seceta şi frigul, rezistând sub pământ iarna, iar primăvara îşi scot capul în condiţii mai ospitaliere. Vor aprecia un amplasament bine drenat şi se vor dezvolta minunat într-un sol umed. În mod tipic, rădăcinile lor încep să absoarbă şi să stocheze nutrienţi toamna. Planta creşte şi înfloreşte primăvara, urmând un proces fotosintetic de    6-8 săptămâni, care va produce zaharuri pentru înflorirea din anul următor. Apoi începe perioada de repaus, înainte ca uscăciunea şi căldura verii să se instaleze. Bulbii şi tuberobulbii care înfloresc toamna au un ciclu similar, exceptând faptul că ei înfloresc după căldura extremă a verii.

• bulbi rezistenţi la îngheţ (cu înflorire primăvara sau toamna)
• bulbi sensibili la îngheţ (cu înflorire vara).                                                                     
  

În consecinţă, în fiecare an există două perioade propice pentru plantarea bulbilor:

      -  în martie-aprilie se plantează bulbii sensibili la îngheţ
      -  în septembrie-noiembrie se plantează bulbi rezistenţi la îngheţ

din cartea "BULBI de flori" - de Mihaela Aurora Buzatu