Stabiliți în partea de nord-vest Franței, bretonii au aceeași origine celtică ca și irlandezii și galii. Numele lor etnic (bretoni) îi leagă de vechii britoni care, între secolele V și VIII, au migrad în acest colț al Franței venind din Țara Galilor și Cornwall pentru a scăpa de invazia anglo-saxonă a teritoriului lor. Ei s-au refugiat în regiunea Armorica ("pământul cu față la mare") care era numită "Britania" în timpul romanilor, din care provine numele modern de Bretania. Exodul din Insulele Britanice a adus în Bretania limba engleză veche (distinctă de limbile celtice sau galice ale galilor pre-romani) precum și obiceiurile religioase ale creștinismului insular, ceea ce a avut ca rezultat o biserică cu ritual celtic.

   Tradiția celtică a povestitorilor a fost transmisă prin secole cu cicluri legendare și povești epic-literare precum cele despre Tristan și Isolda, Regele Arthur sau Merlin. Povestitorii erau figuri importante în cultura bretonă, moștenitorii barzilor celți (poeți sau preoți) care trăiau la curte și preamăreau faptele prinților lor.

   Până acum câteva zeci de ani, încă mai era posibil sa auzi legendele tradiționale despre vechii eroi în zonele rurale, atunci când familiile se adunau în jurul căminului pentru a asculta poveștile eroice. Căminul era locul tipic pentru spus povești și putea fi întâlnit în orice penty, ferma tradițională bretonă construită din piatră cu o singură cameră împărțită în zona pentru gatit, caminul (prezăzut cu scaune de lemn pentru adunări de seară) și zona de dormit, în care paturile erau fixate în perete și separate de restul camerei prin draperii sau uși.

   Economia bretonă era bazată, în mod tradițional, pe agricultură și pescuit. Fermierii din satele de pe coastă adunau iarbă de mare, bogată în iod, rămasă pe plajă după reflux, pentru a o folosi la feltilizarea culturilor de cereale și leguminoase. Pescarii își riscau viața navigând pe mare până în Islanda sau Newfounland în cautare de cod și până pe coastele Spaniei sau Marocului după ton. Ca și în restul Europei, întreaga activitate era întreruptă în mod regulat de sărbatori religioase în funcție de anotimp, de pildă "Iertăciunile" pelerinajele la vechi locuri de închinăciune. Obiceiul era ca, la sărbătorilor sfinților patroni ai locuitorilor, pelerinii să fie recompensați cu indulgențe ("iertaciuni"). Chiar și în zilele noastre pelerinii fac călătoria în costume tradiționale, purtând prapore, steaguri, statui de sfinți și cruci în timpul procesiunii. După încheierea slujbelor distracțiile ce constau în lupte bretone, dans, muzică precum gavata din Cornwall care se cântă la biniou (un mic cimpui breton), telenn (o harpă celtică de dimensiuni reduse) și boueze (un fel de acordeon). Dansurile sunt acompaniate de ka ha diskan, o formă tipică de cântec breton în care doi cântăreți cântă fraze constrastante.

   Femeile poartă fuste largi de culoare neagră și șorțuri colorate, bluze și bonete brodate al căror stil variază de la zonă la zonă și indică proveniența celor care le poartă. Cele mai originale sunt pălăriile cilindrice înalte făcute din dantelă albă scrobită purtate în Pays Bigouden sau cele sau care au format creste de cocoș din Dinard. Barbații poartă jachete negre cu nasturi în parți, pălări cu borul mare și saboți colorați din lemn.

   Astăzi minoritatea lingvitică a Bretaniei a scăzut la aproape jumătate de milion, mulți dintre membri ei fiind bătrâni și locuind în Finistere ( numele înseamnă "sfârșitul pământului"), unde sentimentul de identitate regională este cel mai puternic.

   Există câteva grupuri al caror scop este promovarea studiului și conservării tradițieilor bretone, adică limba, obiceiurile, muzica, ceremoniile religioase și festivalurile populare.