Migraţia maghiară între `descălecare` şi `colonizare`

În mod tradiţional, istoriografia maghiară leagă momentul apariţiei maghiarilor în Transilvania de anul 896, respectiv de episodul fondator al „descălecatului” triburilor maghiare pe aceste meleaguri. Conform tradiţiei istorice, la acea dată, triburile maghiare de păstori nomazi, venite din stepele Rusiei meridionale de astăzi, au traversat trecătorile Carpaţilor Nordici (pasul Vereczke) şi au început procesul de „ocupare a ţării”, respectiv a întregului Bazin Carpatic. Istoriografia română – deşi admite şi ea realitatea acestor evenimente de la finele secolului al IX-lea – insistă mai mult asupra fenomenului de colonizare a maghiarilor în Transilvania, un proces sistematic promovat de către regii Ungariei şi desfăşurat ceva mai târziu, în secolele XI- XIII. Începând cu secolul al X-lea, trecutul istoric al minorităţii maghiare din Transilvania este strâns legat de istoria poporului şi a statului maghiar. Pe de altă parte însă, evoluţia politico-istorică, economică, socială şi culturală a maghiarilor transilvăneni interferează cu istoria celorlalte popoare din regiune (români, saşi, evrei, armeni etc.), alături de care maghiarii au convieţuit în acest spaţiu, în cadrul unor forme statale diverse: regat maghiar (secolele X-XVI), principat autonom (secolele XVI-XVIII), provincie istorică în cadrul Imperiului Habsburgic (secolele XVIII-XIX), Monarhie Austro-Ungară (1867-1918). După toate probabilităţile, maghiarii din Transilvania s-au creştinat şi ei începând cu răscrucea mileniilor I şi II, sub domnia regelui Ştefan cel Sfânt, trăind apoi în cadrul puternicului stat al dinastiei Arpadienilor. După cumplitele distrugeri provocate de năvălirea mongolilor, din anul 1241, şi după stingerea dinastiei Arpadienilor, maghiarii din Transilvania au beneficiat de o nouă perioadă de ascensiune politică a regatului maghiar. Timp de 225 de ani, Ungaria s-a menţinut ca mare putere sub regi străini proveniţi din dinastiile de Anjou, Luxemburg, Habsburg şi Jagellonă. Singurul rege de origine maghiară (şi în acelaşi timp românească) din aceste două secole de glorie a fost Matia Corvinul, care s-a impus atât prin succesele sale militare, cât şi prin eforturile de reformare a vieţii politice sau prin efervescenţa artistică şi culturală pe care a cunoscut-o Ungaria în anii săi de domnie. În urma înfrângerii de la Mohács, din anul 1526, Ungaria a încetat să mai fie o mare putere central-europeană, iar războiul civil care opunea marile grupuri nobiliare rivale a favorizat şi el scindarea regatului maghiar în trei părţi, scindare la care s-au adăugat şi divergenţele religioase. Transilvania a devenit principat autonom, dar a rămas secole de-a rândul un centru important al statalităţii ungare, între Imperiul Habsburgic şi cel Otoman. Maghiarii din Transilvania au avut de suportat, la fel ca toate celelalte popoare din principat (români, secui, saşi, sârbi, ucraineni etc.) atât avantajele, cât şi consecinţele nefaste ale tentativelor de emancipare de sub tutela turcească sau habsburgică întreprinse de principi cum au fost Ştefan Bocskai (1604-1606), Gabriel Bethlen (1613-1629) sau Francisc Rákóczy al II-lea (1703-1711). În epoca modernă, maghiarii din Transilvania au avut de înfruntat, împreună cu celelalte etnii conlocuitoare, urmările dramatice ale revoluţiei de la 1848-1849. Revoluţia a provocat şi primul conflict de mare anvergură dintre maghiarii şi românii trăitori în această provincie. Datorită divergenţelor provocate de problemele naţionale, revoluţionarii maghiari şi români au ajuns foarte târziu la o anumită conciliere. După încheierea pactului dualist (1867), în atmosfera politică a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, Monarhia Austro-Ungară înregistrează progrese deosebite, sub raportul modernizării în plan economic, social şi cultural. De aceste progrese vor beneficia toţi locuitorii Transilvaniei, indiferent de etnie. Cu toate acestea, revendicările de natură naţională ale românilor vor rămâne nerezolvate şi în această perioadă. După unirea Transilvaniei cu România, în anul 1918, maghiarii ardeleni vor trăi în cadrul noului stat românesc. Iniţial, pentru aceştia noua situaţie a fost una traumatizantă. Maghiarii şi-au pierdut, pentru prima dată după 1000 de ani, statutul lor de naţiune „conducătoare” în Transilvania. Cu toate acestea, în pofida simpatiilor pe care le cultivă şi astăzi faţă de fosta „patrie-mamă”, maghiarii din Transilvania au convieţuit în condiţii destul de bune alături de români, în noua lor condiţie de cetăţeni ai României. Chiar şi în perioada dificilă de după prăbuşirea dictaturii comuniste, România nu a trecut prin confruntări etnice violente, aşa cum s-a întâmplat în Iugoslavia învecinată. Evenimentele dramatice de la Târgu- Mureş, din primăvara anului 1990, au constituit o excepţie şi ele au fost depăşite în anii următori, când reprezentanţii politici ai minorităţii maghiare au intrat în Parlamentul şi chiar în guvernul României.

Autoare Ildiko-Melinda MITU, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei