In cautarea Edenului

Localizarea Gradinii Raiului este unul dintre cele mai ambitioase, dar si mai dificil de realizat proiecte ale cercetatorilor pasionati de misterele biblice. Cartea Genezei descrie locul unde Dumnezeu a creat gradina ca fiind in zona strabatuta de fluviile Hiddekel (Tigru) si Eufrat, dar si de alte doua riuri, Pison si Gihon, care astazi nu mai exista in zona Golfului Persic. Desi Biblia face referire la denumiri geografice usor de identificat, primii autori crestini asociau fabulosul tarim al Edenului cu Mongolia, India sau Etiopia, locuri unde se stia ca existasera civilizatii foarte vechi. Un alt argument era acela ca misterioasele riuri Pison si Gihon erau asociate cu Nilul si Gangele.
Un alt candidat serios a fost multa vreme Turcia, principalul motiv fiind acela ca Tigrul si Eufratul izvorasc din muntii acestei tari. In plus, in Turcia se afla muntele Ararat, locul unde se crede ca ar fi poposit
Arca lui Noe.

In ultimii 100 de ani, balanta inclina tot mai mult in favoarea Irakului, o data cu descoperirea vestigiilor unor vechi civilizatii. Locatia precisa este greu de stabilit, unii fiind de parere ca Edenul era situat in sudul Sumerului, intr-o zona situata la circa 200 km nord de Golful Persic, in timp ce altii spun ca Gradina Raiului ar fi fost inghitita de apele Golfului. Aceste teorii se bazeaza pe cercetari interdisciplinare, avind la baza studii geologice, lingvistice, hidrologice, la care se adauga informatii obtinute din imagini luate prin satelit.

Tarimul abundentei

Potrivit cercetatorului Juris Zarins de la Universitatea Missouri din Springfield, intreaga poveste biblica despre Adam si Eva, viata lor in Gradina Raiului si, mai ales, alungarea lor de acolo nu este altceva decit o relatare condensata a revolutiei ce a marcat viata primilor oameni in momentul trecerii de la traiul de vinatori si culegatori de fructe la cel de cultivatori. In opinia americanului, legenda Edenul s-a nascut cam in anii 6.000 i.Hr. La acea epoca, dupa o lunga perioada de clima arida a intervenit o noua etapa umeda, care adus ploi abundente in regiunea Golfului, transformând o zona foarte intinsa, ce includea portiuni ale Iranului si Arabiei Saudite de astazi, intr-un teren fertil. Sapaturile arheologice au dovedit ca in zone care in prezent sint acoperite de desert existau pe atunci o multime de animale, iar miile de unelte din piatra descoperite arata ca populatiile gonite din zona in perioada arida s-au intors si duceau o existenta lejera ocupindu-se cu vinatoarea si hranindu-se cu roadele abundente ale pamintului. Arheologii au scos la lumina urmele unor asezari omenesti aflate pe marginea unor lacuri sau riuri, astazi de mult secate.
Asa s-a nascut legenda fabuloasei gradini a abundentei numita Eden (sau Edin), termen consemnat pentru prima data de sumerieni, cei care au inventat prima limba scrisa. In sumeriana, Eden insemna “cimpie roditoare”. In opinia lingvistilor, cuvintul nu este de origine sumeriana, ci este si mai vechi, fiind preluat probabil de la o civilizatie presumeriana existenta acolo, care daduse deja denumiri riurilor si asezarilor.

Paradisul pierdut

Desi unii autori amplaseaza paradisul terestru in zona mlastinoasa a carei refacere se incearca acum, altii spun ca Edenul a fost inghitit de Golful Persic, ale carui ape au inceput sa urce, invadind treptat pamintul. Catastrofa s-ar fi produs intre anii 5000-4000 i.Hr. perioada cind s-a inregistrat, la nivel global, o crestere a nivelului apelor. In acest interval, Edenul si toate asezarile de pe coasta au fost inundate, izgonindu-i astfel pe oameni din paradis.

Sursa: Evenimentul Zilei

Viziunea islamică asupra Paradisului - este un loc unde Allah nu este prezent evident. Este un loc ce oferă nenumărate plăceri, dar unde Allah nu este menţionat ca luând parte la experienţele petrecute. 

Gasim o versiune ilustrată a Paradisului sub forma unei gradini compuse din patru zone rectangulare: chachar-bagh este un design ce se regăseşte în toate grădinile islamice. Funcţiile şi designul acestor grădini şi curţi interioare derivă din două surse primare de inspiraţie : vechea tradiţie persană şi, pe un plan mai înalt, credinţa în scriierile religioase, care promitea ca recompensa Paradisul.  Alte elemente vizibile în această pictură amintesc de mitul Grădinilor Edenului : un spaţiu inchis, înconjurat de ziduri (pairi-daeza - in persiana veche) care are în centru Fântâna Vieţi, pomi veşnic fructiferi, flori şi patru râuri. Toate aceste elemente sunt legate de imaginea vechii Mesopotamii. Cu timpul, aceste elemente paradisiace au devenit universale tuturor miturilor semitice.  

Descrierea grădinii lui Allah include o serie de împrejmuiri de o culoare verde-inchis, plantate cu palmieri(curmali) şi pomi fructiferi de toate felurile, traversate de râuri de lapte dulce, miere şi vin, cu o fântână în cerntru din care ţâşneşte apa.