Grădinile palatului Versailles sunt, probabil, cele mai faimoase din lume. Termenul de "grădină" este, totuşi, prea sărac pentru a ilustra grandoarea şi splendoarea create de către arhitectul peisager André Le Nôtre, pentru Regele Soare.

Numeroşi critici englezi şi-au exprimat dezacordul asupra lucrării covârşitoare; Walpole a numit Versailles-ul "grădina unui copil mare".

Dar, în ciuda părerilor controversate, trebuie recunoscut faptul că parterele uriaşe ale grădinii de la Versailles, minunatele fântâni arteziene, bazinele uriaşe, canalul cruciform de 1,8 km, formează un ansamblu absolut unic în lume.

Grădinile de la Versailles sunt considerate a fi cea mai importantă realizare a lui André Le Nôtre, care le-a proiectat şi construit în perioada 1661-1668. Înainte de Revoluţia Franceză, domeniul regal de la Versailles a fost mult mai extins, ocupând o suprafaţă de peste 8.000 de hectare, înconjurată de un gard cu 43 de km mai lung decât actualul bulevard periferic. În prezent, aria ocupată este de 875 de hectare, care reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât Micul Parc - Le Petit Parc - şi grădinile.

În timpul primei campanii de construcţie a lui Ludovic al XIV-lea, Le Nôtre a proiectat grădinile originale, de-a lungul axei est-vest a castelului. Valea pe care el a transformat-o fusese, până atunci, parţial mlaştină, parţial zonă nisipoasă. Apa fiind greu de procurat, a fost proiectat un apeduct, de la râul Eure, cu peste 1.600 de arcade (unele de două ori mai înalte decât turnurile de la Notre Dame). Construcţia acestuia a început dar, ulterior, a fost abandonată. Apa era pompată din Sena, de o "maşinărie" colosală, la Marly-la-machine. Peste 140 de km de canale au fost săpate pentru colectarea apelor de pe platoul Versailles.
Le Nôtre a extins terasa vestică, adăugând o alta, mai joasă (1664-1665), pe care s-a ridicat, mai târziu, Fântâna Latona. Stabilind o axă transversală, el a creat terasele nordică şi sudică. Aleea monumentală care le leagă - numită Aleea Regală sau Covorul Verde (Tapis Vert) - şi care conduce spre bazinul lui Apollo este mărginită pe ambele laturi de vase, urne şi statui uriaşe şi se prelungeşte, în continuare, cu Marele Canal.

O a doua campanie de construcţie, condusă de către Le Brun, s-a concentrat pe construirea de fântâni şi ridicarea de statui. Au fost realizate Fântâna Latona (1668), Fântâna lui Apollo (1671) şi Fântâna Anotimpurilor (1672). Marele Canal a fost lărgit, pentru flota de bărci care cuprindea şi gondolele primite în dar de la Republica Veneţiană.

În cea de-a treia campanie de construcţie, Jules Hardouin-Mansart a modificat planurile originale ale lui Le Nôtre, atunci când a fost numit arhitect-şef. În pofida rivalităţii cunoscute dintre cei doi, Hardouin-Mansart se pare că a păstrat integritatea planurilor iniţiale ale lui Le Nôtre. Sub Mansart, au fost construite Orangeria, Colonada şi Scările celor o sută de paşi (Cent Marches). Tot în această perioadă, Trianonul de Porţelan a devenit Trianonul de Marmură, cunoscut mai apoi sub numele de Grand Trianon, după construirea Petit Trianon.

Lista designerilor şi a grădinarilor care şi-au pus amprenta asupra Versailles-ului continuă cu Michel Le Bouteux, Antoine Richard, Richard Mique, Hubert Robert, câţiva dintre cei mai importanţi din secolele XVII şi XVIII.

O perioadă importantă în amenajarea grădinilor a fost sub domnia lui Ludovic al XVI-lea, când au fost reformate grădinile Trianon şi Hamlet ale Mariei-Antoaneta. În iulie 1774, Maria-Antoineta, noua regină, a aprobat planurile de construire a grădinii englezeşti, prin distrugerea grădinii botanice a lui Ludovic al XV-lea, fapt care i-a adus oprobiul comunităţii ştiinţifice. Deşi au fost păstrate multe plante şi flori, acestea au fost alese pe motive estetice şi de diversitate, mai degrabă decât pe criterii ştiinţifice.

Grădinile au fost cruţate în timpul Revoluţiei Franceze datorită lui Antoine Richard, grădinarul care a ajutat la construirea grădinii englezeşti. El a cultivat terasele cu plante alimentare, salvându-le astfel de la distrugere.

Grădinile formale, ordonate cu grijă şi perfect desenate, reflectă spiritul epocii lui Ludovic al XIV-lea. Fiecare arbore, tufă şi suprafaţă de iarbă, fiecare fântână şi bazin, fiecare statuie - absolut toate - sunt perfect aşezate. Imaginea este aceea a unei lumi raţionale, absolut controlate. Natura a fost subjugată şi dirijată, pentru a proslăvi măreţia regelui. Parcurile sunt reprezentate de zone împădurite, brăzdate de alei şi punctate, ici şi colo, de tufe, terase şi paturi florale. Au fost plantaţi mii de arbori, arbuşti şi tufe. Unii din ei au fost tunşi, în stil olandez, în forme convenţionale care induc un aer de artifical în peisaj. Grădinile şi paturile florale au fost plantate în motive formale. Impozantele alei au fost subliniate prin plantări simetrice de arbori, pe margini. Toate aceste elemente au fost proiectate astfel încât să reducă oamenii obişnuiţi la miniatură şi să potenţeze, astfel, poziţia regelui. Grădinile Versailles reflectă, asemeni palatului, splendoarea geniului creativităţii umane şi minunăţia naturii.

Grădinile palatului Versailles sunt, probabil, cele mai faimoase din lume. Termenul de "grădină" este, totuşi, prea sărac pentru a ilustra grandoarea şi splendoarea create de către arhitectul peisager André Le Nôtre, pentru Regele Soare.

Numeroşi critici englezi şi-au exprimat dezacordul asupra lucrării covârşitoare; Walpole a numit Versailles-ul "grădina unui copil mare".

Dar, în ciuda părerilor controversate, trebuie recunoscut faptul că parterele uriaşe ale grădinii de la Versailles, minunatele fântâni arteziene, bazinele uriaşe, canalul cruciform de 1,8 km, formează un ansamblu absolut unic în lume.