Română: Localitatea Cara...
Română: Localitatea Cara...
Română: Localitatea este...

Localitatea Caraşova este situată la circa 15 km de municipiul Reşiţa şi în apropierea rezervaţiei naturale Cheile Caraşului, care sunt de o frumuseţe unică.  Atestată încă din anul 1200, comuna prezintă vestigii din paleolitic (Peştera Popovăţ) şi dacice (Peştera Liliecilor). Cetatea regală castrum de Carassou a fost cucerită de turci in 1552, când decade. S-au mai păstrat din acest monument medieval doar fragmente din latura nordică a zidului aici s-au găsit monede poloneze şi maghiare secolul al XV-lea. Merită a fi reţinut că în anul 1765 comuna Reşita făcea parte din plasa Caraşova, districtul Caran. Între secolele XIV-XVIII, pe aceste meleaguri s-au aşezat grupuri de slavi sud-dunăreni, în şapte sate de origine croată, dupa unii cercetători. Păstrând portul şi obiceiurile, populaţia numită caraşovenească, se considera localnică, rezultând din convieţuiri cu alte neamuri de aici. Închegarea grupurilor minoritare – etnic sau religios, temeiul conştiintei de apartenenţă, s-au produs în condiţii etnologice favorabile, găsite în locurile unde s-au aşezat. Sub acest aspect valea superioară a Caraşului a prezentat pentru caraşoveni şi o compatibilitate etnoculturală. Existau aici ocupaţii rurale similare cu a noilor veniţi sau altele pe care aceştia le-au deprins repede, nivelul asemănator al culturii populare, obiceiuri, ocupaţii şi mentalităţi ce favorizau păstrarea specificului etno lingvistic al caraşovenilor. Nu au găsit aici mediul etnocultural superior a cărui adaptare să ducă la pierderea specificului. Convieţuirea s-a produs pe deasupra etniei care nu s-a simţit ameninţată. Drumul spre Caraşova şerpuieşte printre dealuri împădurite, văi şi livezi cu pomi fructiferi. La intrarea în comună ne întâmpină indicatoarele bilingve ca şi în alte zone unde trăiesc minoritari, aceste indicatoare au un efect pozitiv asupra localnicilor care vor simţi odată în plus că pot să îşi păstreze tradiţia şi denumirea de baştină.  Caraşova este o localitate cunoscută datorită aşezării sale geografice şi a originii locuitorilor. Datorită poziţiei sale strategice, a fost în trecut un important centru administrativ, politic şi religios. Caraşovenii au ca simbol drapelul ţării mamă, roşu, alb şi albastru. Emblema specifică este turnul redutei pe vârf de pisc (simbol al ruinelor cetăţii Caraşovei). Primele şcoli din Caraşova au fost infiinţate în secolul al XVIII-lea prin grija călugărilor iezuiţi care au pus bazele şcolilor confesionale în limba maternă şi au funcţionat aşa până în anul 1960. După acest an a fost o perioadă de întrerupere totală. În anul 1990 se înfiinţează în Caraşova secţii în limba maternă, iar la ora actuală funcţioneaza Liceul bilingv, patru grădiniţe şi patru şcoli cu clasele I-VIII.  Populaţia din Caraşova este denumită de românii bănăţeni coţcăreţi sau cocoşi şi în bătaie de joc le cântau cucurigu. Cântatul cucurigului sau porecla de cocoşi ar fi în legătură cu obiceiul lor de pe vremuri de a se scula odată cu cântatul cocoşului pentru ca să ajungă la timp în duminici şi sărbători la biserică, fiindcă pe vremuri erau împrăştiaţi şi aveau o singură biserică. Casele caraşovenilor sunt asemănătoare cu cele ale românilor din Banatul de munte. Sunt aşezate la stradă, iar restul gospodăriei într-o curte destul de spaţioasă, în spatele casei. Pe vremuri, casele săracilor erau construite din bârne. S-au mai păstrat câteva, majoritatea lor, acum, fiind construite din carămidă, având faţada cu mai multe ferestre de unde zâmbesc muşcatele multicolore, imitând casele de la oraş. Curţile destul de spaţioase, grajdul şi cu şura fac despărţirea de grădină. Caraşovenii obişnuiesc să-şi construiască şi câte un sălaş. Sălaşul este o clădire din lemn sau mai nou din cărămidă cu una sau mai multe încăperi, după posibililităţi. Aici au grajdurile, unde cresc vitele mari sau oile dacă sunt multe la număr.  Variaţiunea reliefului i-a determinat pe caraşoveni la o viaţă agricolă şi păstorească. Pe văile fertile sunt semănate cereale. Pe coastele şi terasele dealurilor alături de fâneţe pentru vite se întind livezile cu pomi fructiferi, caraşovenii fiind vestiţi pentru cireşele, merele şi prunele lor. O mare însemnătate o are viaţa pastorală. Oieritul trebuie să fi fost în trecut o îndeletnicire principală, căci numai astfel se poate explica dragostea lor mare pentru păstorit. Turmele variază ca număr de capete şi se formează din gruparea mai multor proprietari. Viaţa de la stână, cu tot aranjamentul ei, este asemănătoare cu cea a romanilor. Iarna, proprietarii îşi duc oile la sălaşul cu fân iar cei care au mai puţine le duc în sat ţinându-le prin grădini. Brânza este însemnată pentru consumul in familie şi ca sursă de câştig. Hrana principală a caraşovenilor este de natură vegetală, carnea consumându-se mai ales duminica şi la sărbători. Este preferată carnea de oaie şi porc. Nu am găsit o mâncare specifică caraşovenilor. Dintre băuturi, este preferată ţuica de prune, atât de bărbaţi cât si de femei, îndeosebi dacă este îndulcită cu zahăr sau miere. Integraţi în mediul cultural rural din Banat, caraşovenii nu s-au putut sustrage tradiţiei corale şi teatrale a provinciei. Datorită structurii monoetnică a populaţiei din satele caraşoveneşti, piesele de teatru şi cîntecele corale s-au prezentat mai ales în limba localnicilor. Faţă de trecut, în ultimi ani, nivelul cultural al caraşovenilor s-a ridicat mult. Formaţii artistice de cor, dansuri “Karaseveska Zora”, solişti instrumentişti şi solişti vocali, s-au făcut cunoscuţi în multe locuri. Reviste culturale din Resiţa de la sfârşitul anilor ’60 menţionează ansamblul instrumental coregrafic de la Caraşova şi înregistrările acestui ansamblu făcute la studioul Radio Timişoara.  Până în anul 1989 schimburile culturale între Croaţia şi satele caraşovene erau singura modalitate de păstrare a legăturii lingvistice şi culturale cu ţara de la care se revendică. Schimburile culturale au fost iniţiate şi finanţate de Croaţia. După 1990 aceste schimburi s-au rărit, efectul lor fiind suplinit prin cursuri de limbă şi de cultură croată pentru cadre didactice, elevi, preoţi invitaţi periodic în Croaţia, pe cheltuiala statului croat. Din anul 1994 apare la Caraşova “Hrvatska grancica”, publicaţie bilingvă a Uniunii Croaţilor din Romania. Croaţii vorbesc trei tipuri de graiuri, iar cei din grupul croaţilor caraşoveni păstrează cele mai arhaice forme ale limbii croate vorbite.  Portul este diferit de cel al oricărei alte etnie din Banat. Costumul femeiesc este compus din camaşă cu lucrări de cusături simbolizînd flora şi fauna locală numite “brazi şi şluche”. Poalele sunt albe, lungi şi plisate, apretate de parcă ar fi de hîrtie.  Fetele cînd sunt îmbracate în costum nu se aşează niciodată ca să nu strice cutele. Deasupra poalelor se poartă o catrinţă neagră şi foarte scurtă pusă de jur împrejurul corpului. Costumul bărbătesc este compus din cămaşa albă având cusătură neagră la guler şi manşetă. Izmenele sunt albe cu broderie, la brâu poartă cingătoare multicoloră, deasupra poartă laibăr şi pe cap pălărie. Bătrânele se mai îmbracă şi azi ca mamele lor, cu batic sub care îşi ascund “coarnele”. Ele sunt făcute din cozi împletite, ridicate apoi în vîrful capului, respectînd cu mîndrie tradiţia. Pentru a se face distincţie fetele poartă două coarne, iar femeile poartă trei coarne.  Caraşovenii nu au o muzică proprie, cîntă atât cântări sârbeşti foarte cunoscute în Banat, cât şi cântările populare româneşti bănăţene. Aproape că nu există melodii populare caracteristice lor. Un fenomen foarte curios se observă şi la dansul lor. Danseză numai româneşte şi se animează la ritmul jocului ca nişte români adevăraţi. Au un singur joc cu nume sîrbesc “Kolo”, dar şi pe acesta îl dansează ca şi doi-ul bănăţean. Horele se fac în aşa fel încît ierarhia pe vîrsta şi poziţia dominantă în comunitate să se regăsească şi în ordinea aşezării la horă. Biserica din Caraşova este construită în stil baroc vienez şi a fost sfinţită în anul 1726. În anul 1875 a fost adusă icoana Maicii Domnului (patroana bisericii) din Viena cu vaporul pînă la Baziaş şi de acolo cu mare alai cu o căruţă.  În 1894 se aduce de la Arad orga pe care o găsim şi astăzi în biserică, de către Dankal Anton. Hramul bisericii este Sărbătoarea Înălţării la cer a Maicii Domnului la 15 August. De cîteva decenii slujba se ţine în limba maternă precum în majoritatea bisericile catolice. Deşi sunt romano-catolici cinstesc toate sărbătorile ritului ortodox.  Dintre sfinţii bisericii ortodoxe, se preţuieşte în special Sf. Gheorghe. În legătură cu viaţa pastorală, ziua de Sf. Gheorghe are o însemnătate deosebită, fiindcă acest sfînt este socotit patronul oierilor şi al turmelor. La sfinţii Constantin, Mihai şi Nicolae obişnuiesc să ţină praznice ca românii bănăţeni. Cînd sînt luaţi prin surprindere se manifestă superstiţios făcîndu-şi cruce româneşte după forma utilizată în credinţa ortodoxă. Caraşovenii sunt foarte superstiţoşi şi în privinţa aceasta nu este popor din Europa care să-i întreacă. Aproape despre fiecare lucru şi-au format diferite credinţe, iar în descîntece, farmece şi doctorii băbeşti au devenit faimoşi. De exemplu: cînd vîjie focul, cineva vorbeşte familia de rău, dacă copilului sugar îi cresc primii dinţi pe maxilarul inferior, e semn că va trăi mulţi ani. La căscat, omul să-şi facă cruce înaintea gurii, căci altfel îi poate intra duhul rău pe gură. Dacă la Sf. Dumitru este lună plină atunci iarna va fi zăpadă multă şi va fi un an mănos. Caraşovenii cred că vinerea nu e bine să se toarcă, să se spele rufe, să se scoate gunoiul din casă, să se facă logodne şi cununii. Dintre plantele de leac amintim busuiocul, folosit la vrăji. Cu descântecul şi vrăjitul se ocupă în principal babele. Decântecele se fac mai mult pentru sănătate, pentru viitor sau o soartă şi un trai mai bun. Vrăjitul se face de multe ori prin invocarea şi cererea intervenţiei (pentru a face rău) a duhurilor rele, necurate. Referitor la naşteri, botezuri, cununii şi obiceiuri de la morţi, constatăm că şi aici ceremoniile, cu puţine modificări, au caracter românesc. Interesante sunt şi obiceiurile de logodnă şi de cununie. Tinerii obişnuiesc să se cunoască de multă vreme, iar asupra logodnei aceştia hotărăsc fără ca părinţii să aibă vreun amestec. După ce feciorul a prezentat părinţilor pe aleasă inimii sale, un membru din familie se duce la familia fetei şi îi anunţă în mod discret de o eventuală încuscrire. Dacă cei din casa fetei sunt de acord, urmeaza să se facă logodna. Cel puţin trei membrii pornesc cu viitorul mire la păriţii fetei având fiecare la dânsul sticla cu ţuică, cu excepţia mirelui. În casa fetei, aceştia sunt aşteptaţi de persone în număr fără soţ. Când intră peţitorii fata părăseşte camera şi stă de vorbă cu viitorul mire în tindă. Cei sosiţi, glumind, încep cu alte vorbe şi după o astfel de introducere peţitorii îşi anunţă scopul venirii. Căzând de acord cu toţii, tinerii sunt invitaţi în cameră să se declare şi dânşii. Atunci se aşează pe jos o catrinţă iar pe aceasta părinţii feciorului pun bani; fata calcă banii şi se întoarce jur-împrejur îi ridică cu o maramă predându-i apoi părinţilor ei. Cu aceasta s-a făcut logodna. Cununia se face deobicei la trei săptămâni de la logodnă. “Deverii” (chemătorii) merg joi, înainte de cununie, la locuinţele respective şi invită nuntaşii având în mână ploscă cu ţuică. Cei invitaţi în semn de primire gustă din plosca chemătorilor. În ziua cununiei, dis-de-dimineaţă, vine soacra la viitoare noră ca să gătească mireasa de nuntă, dar mai ales cu scopul de a o împiedeca să-şi ascundă sub hainele de mireasă diferite obiecte vrăjite sau talismane. După cununie pleacă toţi la casa fetei: în curtea casei intră mai întâi mirii, mireasa stă în uşă şi la intrare, în glumă, le cere bani. Scopul e să adune cât mai mulţi bani. Pe urmă se urcă pe o măsuţă şi aruncă dintr-o sită grăunţe peste oaspeţi. Sita la urmă va fi aruncată de mireasă, iar nuntaşii o rup în bucăţi. A doua zi nunta se ţine în casa mirelui. În casa mirelui, când intră mirii, sunt legaţi peste mijloc unul de altul cu bracire şi aşa sunt traşi înăuntru, ca demonstrare a legământului lor pe veci. În ziua a treia se merge la râu unde se umple o găleată cu apă şi i se pune mirelui pe vârful piciorului drept, iar dânsul în doua rânduri aruncă găleata în pârâu. Umplută a treia oară, mirii se spală în acelaşi timp pe mâini şi se şterg după isteţime, mirele de hainele miresei iar aceasta de hainele mirelui. Găleata va fi umplută din nou cu apă pe care o preia tânăra nevastă şi o dă soacrei arătând prin acest gest că va fi harnică. La opt zile după nuntă rudele apropiate se adună la casa miresei şi acolo fac “ospăţul căţeilor orbi” pentru a fi bărbatul orb la faptele nevestei şi se petrece iarăşi până dimineaţă. Şi obiceiurile legate de naştere şi botez prezintă anumite particularităţi. Copilul se botează în trei-opt zile de la naştere. Naşii sunt anunţaţi din vreme şi se vor întâlni cu părinţii pentru a hotărî asupra numelui. Dacă în preajma naşterii sau a botezului se sărbătoreşte vreun sfânt, noul-născut, de obicei, va primi numele sfântului respectiv. Caraşovenii obişnuiesc, deşi sunt catolici, să-i boteze pe cei născuţi cu nume care sunt obişnuite la noi. Foarte rar întâlnim vreun Francisc sau Leopold. Numele biblice sunt rare, ca de exemplu cel de Luca sau Iacob. Fetele primesc rar numele de Rozalia, Tereza sau Elisabeta. De obicei celor născuţi li se dau nume după cele ale sfinţilor în funcţie şi de cele patru anotimpuri. Primăvara au prioritate Gheorghe şi Tudor, vara Petru şi Ilie, toamna Mihai, iarna Nicolae, Martin şi Ioan, iar pentru fete Ana, Marta, Stana, Ecaterina şi Magdalena. Actul botezului se face în biserică unde naşa are rolul principal. Întorşi acasă urmează un ospăţ unde sunt invitaţi naşii, moaşa oficială şi cea de buric şi rudele. Pe masă se află o farfurie cu sare în care oaspeţii pun bani. Naşii aduc cadouri finului, dar mai târziu şi părinţii răsplătesc naşii cu cadouri. Rudele invitate nu vin la botez cu mâna goală, ci aduc de ale gurii şi ţuică din care închină cu toţii în sănătatea copilului. După cum putem observa, la caraşoveni există asemănări în privinţa obiceiurilor de nuntă şi botez cu ale noastre, cele de la înmormântare sunt cu mult mai pronunţate. Fenomen tainic şi ireversibil, moartea a inspirat deopotrivă teamă şi respect. Dacă cineva se îmbolnăvea, pentru însănătoşire se căuta intervenţia vrăjitoarelor. Constatându-se că vrăjile şi leacurile băbeşti nu ajută, se obişnuia să se facă un mic ospăţ. Este chemat şi un lăutar, care cântă melodii vesele iar invitaţii dansează fiind convinşi că muzica şi dansul îl vor ajuta pe bolnav să se însănătoşească. Rareori era chemat şi medicul dar atunci şi cel bolnav este cu sufletul pe buze. Muribundul este împărtăşit, la ieşirea sufletului ce trece în viaţa de veci i se pune în mână o lumânare aprinsă, iar femeile se tânguiesc. Cadavrul este spălat şi îmbrăcat în haine curate şi este pus pe o masă până la aducerea coşciugului. După ce este aşezat în coşciug i se pun în sân mere şi covrigi pentru a le duce morţilor din familie, iar în mână i se pune un ban pentru a-şi plăti vămile. O babă descântă şi unge coşciugul cu diferite unsori pentru ca mortul să nu devină strigoi. Noaptea mortul este păzit în linişte de cei ai casei şi de vecini. Spre ziuă vin bocitoarele, dar la cei bătrâni nu vin. După ce mortul este pus în groapă se aruncă cu bulgări peste coşciug iar femeile se tânguiesc. Se ridică crucea, se tămâiază şi în jurul mormântului se trage o linie ca mortul să nu mai poată părăsi groapa. Urmează pomana la care participă toate neamurile şi vecinii. La trei zile se face altă pomană la care participă numai rudele apropiate. La nouă zile din nou se face pomană iar la şase săptămâni când se slobozeşte izvorul mortului; slobozirea izvorului se face în modul următor: lângă râu se scobeşte puţin malul şi de acolo se dă drumul pe apă unei bucăţi de şindrilă pe care sunt puse lumânari aprinse şi câţiva bani. Femeia care trage izvorul primeşte de la familia mortului un dar de bani sau alimente. În timpul doliului femeile poartă haine negre şi bărbaţii o săptămână umblă cu capul descoperit.

Autoare Carmen NEUMANN, Muzeul Judetean de Etnografie al Regimentului de Granita - Caransebes.